Cine nu este cu Mine este împotriva Mea (Mat. 12, 30) - Împăratul Iulian Apostatul și Creștinismul

Istorie Martie 21, 2021

În prima duminică  a Sfântului și Marelui Post, numită Duminica Ortodoxiei, Biserica a hotărât să sărbătorim biruința dreptei credințe asupra tuturor ereziilor ce au amenințat învățătura cea dreaptă de-a lungul istoriei.  Ea marchează nu numai biruința asupra iconoclaștilor, ci și asupra tuturor celor care au încercat să pervertească credința prin urâtele erezii aniti-trinitare, anti-hristologice și anti-mariologice ce au frământat Biserica în special în primul mileniu creștin. La Vecernia acestei duminici, într-un condac este consemnat: „Acum s-a întins lumina dreptei credințe spre toți, risipind ca un nor înșelăciunea păgânătății și luminând inimile celor credincioși”. Un aprig luptător împotriva lui Hristos, care are legătură atât cu duminica de astăzi, cât și cu sâmbăta care o precede este și împăratul Iulian Apostatul, subiect abordat în următoarele rânduri.  

    

            Tinerețea- perioada creștină a lui Iulian

            Împăratul bizantin Flavius Claudius Iulianus, cunoscut în istorie cu numele Iulian Apostatul sau Paravatul s-a născut la Constantinopol ca fiu a lui Julius  Constantinus (frate al împaratului Constantin cel Mare) și a celei de a doua soții, Basilina.  Rămas orfan din fragedă pruncie, în urma uciderii părinților lui  de către adversarii politici, el a fost salvat de către niște monahi și apoi crescut în spirit creștin alături de verișorul său Gallus de către episcopul Marcu al Arethusei.[1] Sf. Grigorie de Nazianz, coleg mai târziu cu viitorul împărat, ne spune că Iulian practica încă din tinerețe „fapte foarte plăcute și caracterizate prin multă virtute”, fiind mereu înconjurat de bărbați foarte destoinici.[2]

            Datorită faptelor virtuoase, cunoștintelor creștine și dorinței de a se număra printre creștini, dupa ce prințul parcurse treptele catehumenatului, în noaptea Sfintelor Paști a fost botezat în numele lui Hristos prin întreită afundare, a fost uns cu Sf Mir și întărit cu harul Sf Duh, toate acestea fiind pecetluite cu primirea Tainei Sfintei Euharistii.  

            Cel care mai târziu avea să-L prigonească pe Hristos, în vremea tinereții nu a fost doar un creștin de duminică, ci la scurt timp după primirea botezului a fost admis ca lector într-o biserică de pe malul Mediteranei, primind ascultarea să citească cu voce tare și clar pasaje din Sfintele Scripturi cu scop educativ și moral al credincioșilor. În această vreme el se inițiază și aprofundează învățătura textului sfânt, pe care avea mai târziu să-l folosească împotriva creștinilor (în lucrarea Κατα των Γαλιλαιων ,,Împotriva Galileienilor”).[3]

            Râvna lui Iulian pe de o parte, dar și dorința de a înlătura bănuielile lui Constanțiu, ucigașul tatălui său, de a-i uzurpa tronul, l-ar fi  făcut pe tânarul prinț să ceară să fie tuns în monahism (cf. istoricului Socrate;  dar nu s-au găsit dovezi  istorice precise că ar fi fost așa).

            Pietatea lui creștină s-a arătat ridicând morminte martirilor creștini și dovedind o „înaltă înțelepciune și iubire de Hristos ” (cf. Sf Grigorie de Nazianz). Același sfânt povestește cum cei doi verișori, Gallus și Iulian,  rivalizând în dragoste și pietate creștină, începură să construiască o capelă în cinstea martirului Mammas din Cezareea. Însă, în timp ce lucrarea lui Gallus, facută cu inimă curată (asemenea celei lui Abel),  se înălța și se întărea, lucrarea lui Iulian părea a fi rău-văzută în ochii lui Dumnzeu, dărâmându-se continuu prin cutremure de pământ trimise de Dumnezeu, ca și cum Acesa nu voia să primeasca așa ceva din partea unui om cu pietate rău întemeită.[4]

            Deși s-a afirmat în istoria creștinătății ca un păgân și trădător,  Iulian ramâne toată viața influențat de dragostea creștinilor, pe care se simte și el dator să o transmită altora, fiind bine cunoscut faptul că el cunoștea închisorile, instituțiile de caritate, casele de copii și de bătrâni. În acest sens,  îi scrie  preotului păgân  Theodoros că: ,,Trebuie să dăruim o parte din ceea ce avem tuturor oamenilor, dar mai cu generozitate oamenilor de bine; cât despre cei lipsiți și săraci, noi trebuie să le venim în ajutor la nevoile lor. Spun, între altele, că este o faptă pioasă să dăruim chiar dușmanilor îmbrăcăminte și hrană. Dăm ființei umane și nu personalității”.[5]  

          Elenismul și păgânătatea

            Deși timp de douăzeci de ani, Iulian a crescut într-un mediu dominat de învățăturile lui Hristos, de mic copil fusese impresionat profund de operele cunoscuților filosofi greci ai Antichitații ale căror scrieri erau impregnate de deism și pietate pentru zeitățile eline. 

            Încă din primii ani ai vieții sale, trăiți la moșia bunicii sale de pe malul Adriaticii, Iulian a avut acces la literatura păgân-elină pentru care a simțit o atracție deosebită, stăpânindu-i sufletul și imaginația, dupa cum se poate observa în scrierile sale de mai târziu.

            Dragostea lui pentru curentul elenistic, pentru literatura și religia pagână, aveau să rodească și mai mult în urmatorii ani ai vieții sale, când părăsește moșia din Nicomidia și se oprește în marile centre universitare ale lumii de atunci pentru a fi ucenic la cei mai recunoscuți profesori.

            La Constantinopol, cel care a avut cea mai mare influență asupra lui Iulian a fost pedagogul său Mardonius, fostul profesor al mamei sale, Basilina. Pe bună dreptate, Mardonius a știut să deștepte în acest copil, un nobil entuziasm pentru  măreția și spendorile culturii eline. „Înțelelpt și docil, gata să facă bine, Iulian ținea ochii cu modestie îndreptați în jos, iar acest copil, care fu uimitor de precoce, luă obiceul de a pleca spre pământ un cap gânditor și serios”.[6]

            Încă de atunci, poetul său preferat rămăsese Homer, ale cărui învățături nu erau însă în conformitate cu învățătura „Galileeanului”, așa cum avea să-l numească mai târziu pe Hristos.

            După ce părăsi Constantinopolul din considerente politice, la vârsta de 18 ani, tânărul prinț se află din nou în Nicomidia, unde avea bucuria de a-l avea ca profesor pe însuși marele retor păgân Libanius, un înfocat susținător al elenismului.

            Pentru prima data, la Nicomidia, Iulian a fost pus de către amicii săi în legătură cu zeii și s-a lăsat amăgit de prezicerile oracolelor pagâne. Scânteia ce mocnea până atunci în interiorul lui s-a transformat într-un foc arzător, prin cunoașterea secretelor curentului neoplatonic prin discipolii filosofului Jamblichus. Acest înțelept a avut un impact considerabil în viața lui Iulian, rămânând pentru el „Jamblichus inspiratul”, „ilustrul ierofant”, „acela pe care-l respect și admir imdiat după zei, în rândul al treilea după Aristotel și Platon”.[7]

            În scurt timp, în Efes, unul dintre cei mai respectați discipoli ai lui Jamblichus, Maxim din Efes îi face lui Iulian inițierea, acesta din urmă renunțând definitiv la creștinism, declarându-și  dragostea lui pentru filosofia neoplatonică și cultele orientale. Sf. Grigorie de Nazianz reconstruiește scena inițierii ultimului dintre împărații dinastiei constantiniene astfel: „Iulian coborî într-unul dintre acele sanctuare inaccesibile vulgului și înficoșătoare, având în urma lui un om îndemânatic în farmece înșelătoare, mai mult sofist decât înțelept. Acești oameni practică în adevăr un gen de divinație care caută întunericul și demonii subterani pentru a cunoaște viitorul. În același timp pe măsură ce eroul nostru înainta (în subterană), înspăimântările se apropiau de el din ce în ce mai numeroase și îngrozitoare. Se auzeau, zice-se, zgomote neobișnuite, se respirau mirosuri respingătoare, se zăreau spectre în flăcări și nu știu ce alte absurdități ale invențiilor. Ciudățenia scenei îl înghițeau pe Iulian, căci el debuta în acest fel de inepții. Recurge la Cruce, vechiul remediu, și-și face semnul,  pentru a îndepărta obiectul fricii sale. Semnul este salvatorul persecutatului său.

            Urmarea este mai îngrozitoare: semnul Crucii exercită puterea ei; demonii dau înapoi. Neliniștea se risipește. Criminalul (Iulian) respiră; se încurajează din nou; din nou înaintează. Dar îndată îngrozirile se înnoiesc. Din nou face semnul Crucii; din nou tăcerea demonilor; din nou mistul ezită. Dar inițiatorul său, în apropierea lui, tălmăcește în felul său realitatea: <<Le-am făcut doar scârbă, zice el, și nu frică. Răul a învins.>> Prin aceste cuvinte convinge pe discipolul său și astfel î-l atrage în abisul pierzării. Ce-a zis el apoi, ce-a făcut el, în ce fel a fost el păcălit înainte de a ieși, numai aceia o știu care-l inițiară și sunt inițiați în acest fel. În tot cazul, numai din ziua în care a comis această scelerată murdărie, demonii l-au luat în deplină stăpânire.”[8]

            La scurt timp dupa acest eveniment, Iulian s-a abjurat desăvârșit de Hristos într-o criptă mitrică , unde s-a purificat în sânge de taur.

            În vara anului 355, Apostatul ajunge în Atena, „Orașul Lumină” al vechii lumi eline, unde are ocazia să audieze și să cunoască pe unii din cei mai renumiți retori si profesori. Cea mai mare parte a timpului și-o petrecea cu filosofia, plimbându-se prin grădinile lui Akademos. Aici el i-a cunoscut și pe viitorii părinți ai Bisericii, Sf. Vasile cel Mare și Grigorie de Nazianz.

            Pe parcursul șederii sale în vestita cetate a Atenei, viitorul împărat nu l-a adorat numai pe Sol Invictus (Mithras), ci a fost inițiat și în misterele eleusiane și în credințele panteonului grecesc.[9] 

            Ajuns împărat la Constantinopol, capitala Imperiului Roman, la 11 decembrie 361 Iulian construi în curtea palatului imperial un Mithraeum (templu al zeului Soare invincibil) pentru a nu mai fi nevoit să se deplaseze la templele aflate la disanță. Deși împăratul Iulian se închina la toate zeitățile păgâne, acorda o cinstire deosebire Zeului –Soare, Helios /Mithra, încredințându-i viața, opera și sufletul pe patul de moarte.

            Tot în această perioadă i se acordă titulul de „Mare Maestru” al religiei mithrianice, creând noi ritualuri de curățire. De pildă, din cauză că în Biserica primară Sfânta Euharistie se primea în palme, Iulian considera că mâinile trebuiau curățite prin turnare de miere pe ele (mierea era în uz la mitriași) și se ruga zeilor să-i șteargă pata ateismului, adică a creștinismului, considerat de el ,,pata Universului”.[10]

            Iulian- împărat la Constantinopol

            După ce a obținut mantia imperială, Iulian a început reforma religioasă a statului, care intenționa să refacă forma și puterea vechiului Imperiu Roman. El încuraja restabilirea politeismului elin ca religie de stat.  În scurt timp a devenit ostil Creștinismului, dar nu pe față. Dorința lui ascunsă era să creeze schisme în partidele creștine din acea perioada -odium theologicum- acordând libertate religioasă tuturor ereziilor, avand scop final nimicirea forței și unității creștisimului.

            Dorind resturarea religiei greco-romane, noul împărat a luat o serie de noi reforme anti-creștine:

-Luându-și denumirea de ,,Marele Maestru” / Pontifex Maximus a reformat păgânismul, având ca bază neo-platonismul, îmbinat însă cu elemente luate din creștinism. Rezultatul nu a fost însă unul pe măsura așteptărilor. La începutul secolului al IV-lea avuseră loc reformele religioase favorabile Bisericii Creștine și ostile pagânismului. Astfel, sistemul religios păgân decăzuse, templele fuseră demolate, sacerdoții păgâni își pierduseră încrederea poporului. Cu alte cuvine, o reformă subită nu ar fi putut schimba brusc fenomenele religioase ale vremii;

-Prin Edictul de Toleranță  din 362 a decretat redeschiderea templurilor păgâne și returnarea bunurilor confiscate, dar și întoarcerea episcopilor exilați (mulți dintre ei arieni) în eparhiile lor. Acest fapt a fost privit ca un act de toleranță a tuturor religiilor, dar și ca o strategie de a alimenta schismele și diviziunile dintre diferite grupări creștine;

-A scos semnele și insignele creștine din armată și de pe monedele Imperiului;[11]

-Toți soldații creștini din garda imperială au fost demiși;[12]

-Iulian a scris o lucrare de combatere a Creștinismului – Κατα Γαλιλαιων = „Contra Galileenilor” (formulă prin care îi lua în derâdere pe creștini), cu scopul demonstrării inutilității Evangheliilor și a învățăturii Bisericii lui Hristos;

-În anul 362 a reînnoit vechea perfidie împotriva creștinilor a împăratului Maximian Daia, poruncind ca toate alimentele  din piețele publice să fie stropite cu apa și sângele de la jertfele păgâne.[13] Acest lucru este consemnat și în Triod, la Sinaxarul din prima sâmbătă a Postului Mare (numită în popor și sâmbăta lui Toader), când este amintită minunea colivelor – salvarea creștinilor de la întinarea cu urâtele jertfe păgânești de către Sf. M. Mc. Teodor Tiron;

-Organiza sărbatori și festivaluri publice la care erau invitați sau mai bine zis obligați să participe și „adepții lui Hristos”;

-La 17 iulie 362 a fost publicată Legea contra profesorilor creștini: alegerea profesorilor trebuia de acum să fie aprobată de către împărat. Ammainus Marcellinus  explică acest lucru ca o măsură favorabilă folosirii textelor păgâne (precum Iliada, care era privită drept o lucare de inspirație divină) care constituiau inima educației clasice: „Dacă le trebuie literatură, îl au pe Luca și pe Marcu: Să se ducă la biserica lor și să cerceteze acolo”, era scris în edict. Aceasta era o mișcare de îndepărtare și de marginalizare a școlilor creștine, care foloseau literatura grecească ca suport de curs, arătând prin ele și  superioritatea Creștinismului fața de păgânism.[14]

            Alte măsuri semnificative luate de conducătorul Imperiului au fost cele legate de caritate în societate sau reconstruirea templului iudeilor din Ierusalim.

            Simplul fapt că instituțiile filantropice ale creștinilor erau deschise tuturor, inclusiv păgânilor, era considerat ca o modalitate de corupere și de conducere a cetațenilor romani de către Biserică, în detrimentul aparatelor de stat ale Imperiului. De aceea, Iulian a creat  un sistem roman de instituții de caritate, care era în subordinea preoților păgâni, cu speranța că va diminua încrederea păgânilor în sistemul filantropic creștin, zicând că „acești  galileeni nu îi hrănesc doar pe săracii lor, ci și pe ai noștri; invitându-i la agapele lor, ei îi atrag cum atragi niște copii cu bomboane”.[15]

            Cât despre intenția reconstruirii templului din Ierusalim, știm că aceasta s-a început în anul 363, din dorința împăratului de a ajuta toate religiile imperiului, mai puțin pe cea creștină. Astfel, cel care descrie pe larg lucrările de reconstrucție a templului este Rufinus, un preot ce  a trăit în Ierusalim vreme de șase ani și care s-a întâmplat să fie în oraș la acea vreme: „Și atâta râvnă  și căldură avea să înșele acest Iulian, încât și pe nenorociții de iudei a căutat să-i poarte de nas cu deșarte ademeniri. Pe aceștia i-a chemat mai întâi la sine, pe toți, și i-a întrebat de ce nu sacrifică, deoarece legea lor le poruncește sacrificiul. Iar ei gândind că acum a sosit ocazia (să-și reedifice templul) au răspuns: nu putem decât numai în templul din Ierusalim. Pentru că așa cerea legea. Și primind Iudeii de la el voie să-și repare templul, la atâta obăznicie au ajuns, încât unora dintre ei li s-au părut că s-au întors vremurile profeților. Astfel iudeii adunați din toate locurile și din toate provinciile, au început să sape locul templului celui ars cândva de foc, sub supravegherea unui om trims de împărat. Și din toate părțile înaintau cu lucrările, prin biruri publice și donațiuni particulare. În vremea asta, ei insultau pe ai noștri, și ca și când și-ar fi restaurat deja regatul, ne amenințau foarte și se purtau cu noi cu asprime. După ce au dezgropat temeliile nu mai lipea nimic decât ca în ziua viitoare să așeze fundamentele cele noi peste cele vechi, scormonite. Și iacă, că în noaptea care singura mai rămăsese până la începerea lucrărilor, s-a stârnit un cumplit cutremur de pământ, care a azvârlit nu numai pietrele temeliilor în toate părțile, ci s-au dărâmat aproape toate clădirile de pe acest loc. Galeriile publice în care erau îngrămădiți foarte mulți iudei, ce voiau să vadă cum încep lucrările, prăbușindu-se au îngropat sub ele pe toți iudeii ce se aflau acolo. Iar după ce s-a facut ziuă, când s-au crezut mântuiți de primejdie, mulțimea câtă a rămas în viață s-a adunat să caute pe cei ce au fost uciși. Și era o oarecare pivniță în subsolurile templului, având intrare printre două galerii care au fost dărâmate de cutremur, și în care pivniță se păstrau fierăriile și alte lucruri trebuincioase la clădire, și din aceea a izbucnit deodată un glob de foc, și străbătând prin mijlocul pieții umba de colo colo printre înspăimântații iudei ce erau de față, arzându-i ... Și cât a fost ziua de mare, focul acela a ieșit iarăși și foarte des ... până ce speriați cu toții câți erau, în groază mare și în cutremur, au fost siliți fără voia lor, să mărturisească pe Iisus Hristos ca adevărat Dumnzeu. Și ca să nu creadă ei că aceasta a fost numai o întâmplare, iată în noaptea ce a urmat, a apărut pe vestmintele tuturor atât de evident semnul crucii, încât și cel care, din cauza necredinței sale, ar fi voit să-l scuture de pe haină, prin nici un fel de mijloc nu l-a putut îndepărta. Astfel, și iudeii și păgânii speriați, au părăsit și locul și lucrările cele începute degeaba. >>

Ceea ce l-a interesat pe el a fost numai biruința asupra „galileenilor”, considerați de el ,,pata universului”. După opinia lui, aceștia „sunt bolnavi, contagioși, nebuni, sălbatici, ignoranți, obscurantiși, oameni fără de religie, odioși, blestemați, obiectele mâniei zeilor, avari, iubitori de moșteniri, răzbunatori, înșelători în pretinsa lor caritate față de cei nenorociți.”[16]

Politica religiosă a împăratului Iulian a fost combătută și blamată atât de contemporanii săi, cât și de toți istoricii creștini de mai târziu.

              Sfârșitul împăratului Iulian Apostatul (Paravatul)

            Deși Iulian Apostatul a fost un conducător militar remarcabil și un aprig susținător al vechii culturi greco-romane (fiind  lăudat de unii scriitori mai târziu pentru aceste calități), s-a observat că ridicîndu-se împotriva lui Hristos a ajuns „să lovească singur cu piciorul în țepușă”[17], urmând calea care l-a dus atât la pieirea trupului, cât mai ales a sufletului.

        Despre sfârșitul tragic al îmăratului Iulian Apostatul (Paravatul) se relatează și în Viața Sf. Vasile cel Mare (+379)[18], unde se spune că împăratul voind să ducă război cu perșii, a venit în părțile Cezareei Capodiciei. Iar Sf. Vasile, cunoscându-l de la Atena, căci învățase acolo împreună cu dânsul, a luat poporul său și l-a întâmpinat, cinstindu-l ca pe un împărat. Și fiindcă nu avea alt dar să-i ducă, i-a adus trei pâini de orz, dintr-acelea din care mânca sfântul, căci așa ceruse împăratul, să-i aducă dintr-acelea din care mănâncă el. Împăratul, simțindu-se jignit l-a amenințat cu  răzbunare, zicănd că atunci cănd se va intoarce biruitor din războiul cu perșii va arde cetatea și va nimici pe locuitorii ei. Sf. Vasile cel Mare, cheamă poporul cel binecredincios la rugăciune, și rugându-se Maicii Domnulu, i se descoperă în vedenie cum Preasfânta poruncește Sf. Mucenic Mercurie, să se ducă și să ucidă pe Iulian, “vrăjmașul Fiului Meu”. Chiar în același timp, în îndepărtatul război, Iulian a fost însulițat de un ostaș necunoscut, care îndată ce l-a însulițat s-a făcut nevăzut. Iar Iulian, luând sânge din rana sa a aruncat în sus către cer și grăind hule asupra lui Hristos, a zis: „Ai biruit Galiliene![19]

            Astfel, învins de „Galileean”, moare și ultimul conducător al dinastiei constantiniene, având loc în același timp și „moartea” zeilor și a culturii politeiste în Imperiul Roman.

            Plecând de la exemplul istoric al acestui crunt împărat, vedem că Biserica-mama noastră a reușit întotdeauna să răzbată vitregiile vremurilor și să rămână neclinitită în învățătura Sa în fața prigonitorilor. Ea a rămas întotdeauna fidelă lui Hristos, Capul ei, fiind corabia care, în ciuda mării învolburate, îi duce pe călători la liman. Cine schimbă ceva din învățătura ei, se aruncă singur de pe corabie și se îneacă cu ereziile cele pierzătoare. Oricât de mult și-ar dori Hristos să-i salveze pe toți, El nu ține pe nimeni cu forța la bord. Ori suntem cu El, ori împotriva Lui. Ziua de astăzi să fie o reîmprospătare a dreptei credințe și o biruință pentru toți asupra tuturor rătăcirilor și relelor, întrarmându-ne cu armele duhovnicești pentru a străbate cu bucurie Sfântul și Marele Post.

Preot Ioan Simiraș, Parohia Hangu

                                                           Duminica Ortodoxiei, 21 martie 2021

 

Bibliografie

 

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2008;
  2. Preot Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Preot Prof. Dr. Milian Șesan, Preot Prof. Dr. Teodor Bodogae , Istoria Bisericii Universale (Vol. I(1-1054)), București, Editura Institutului Biblic și de  Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987;
  3. Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Religia solară a împăratului Iulian Apostatul, Studii Teologice,Seria a-II-a, Anul XXXIX, Nr. 6 Noiembrie-Decembrie, București, 1986;
  4. M P, Iulian Apostatul în tradiția creștină, Biserica Ortodoxă Română,Anul XXXV, Nr. 8 Noiembrie, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1911;
  5. M P, Iulian Apostatul în tradiția creștină, Biserica Ortodoxă Română,Anul XXXV, Nr. 9 Decemvrie, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1911;
  6. http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/istoria-bizantului/iulian-apostatul-80599.html , Creștin Ortodox.ro;
  7. https://de.wikipedia.org/wiki/Julian_(Kaiser),  Wikipedia, 15 martie 2005;
  8. https://en.wikipedia.org/wiki/Julian_(emperor), Wikipedia;
  9. http://www.teologiepentruazi.ro/2010/06/10/despre-iulian-apostatul-2/, Teologie pentru azi, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, 10 iunie 2010;
  10. http://www.teologiepentruazi.ro/2010/06/11/despre-iulian-apostatul-3/, Teologie pentru azi, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, 11 iunie 2010;
  11. http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA175p/GA175_CF07.html, Biblioteca Antroposofică, Rudolf Steiner, 29 oct 2015;
  12. http://www.christianity.com/church/church-history/timeline/301-600/julian-the-apostate-couldnt-defeat-christ-11629670.html, Christianity.com, Dan Graves, mai 2007.
  13. Viețile Sfinților pe luna ianuarie , Editura Episcopiei Romanului, 2001.

  Viețile Sfinților pe luna noiembrie , Editura Episcopiei Romanului, 200

 

[1] Pr Prof Dr Ioan Rămureanu, Religia solară a împăratului Iulian Apostatul, Studii Teologice, București, 1986, nr 6, p 40.

[2] Ibidem, p 41.

[3] Wilmer Cave Wright, Against the Galilaeans,    http://www.tertullian.org/fathers/julian_apostate_galileans_1_text.htm.

[4]  Pr Prof Dr Ioan Rămureanu, Religia solară a împăratului Iulian Apostatul, Studii Teologice, București, 1986, nr 6, p 42.

[5] cf. Împăratul Iulian, Epistola 896, 291A, ed. J. Bidez, Oeuvres complètes. Lettres et fragments, t. I, 2-e partie, Paris, 1924, p. 158 < Pr Dr Dorin Octavian Picioruș, Despre Iulian Apostatul , http://www.teologiepentruazi.ro/2010/06/10/despre-iulian-apostatul-2.

[6] Cf. J. Bidez, La vie de l’empereur Julien, p. 18 <  Pr Prof Dr Ioan Rămureanu, Religia solară a împăratului Iulian Apostatul, Studii Teologice, București, 1986, nr 6, p. 45.

[7] Cf. Împ. Iulian, Ep. 12, în Lettres et fragments, ed. J. Bidez, p. 19 <  Pr Prof Dr Ioan Rămureanu, Religia solară a împăratului Iulian Apostatul, Studii Teologice, București, 1986, nr 6, p. 46-47.

[8] Cf. Sf Grigorie de Nazians , Disc. IV, 55, Migne, P.G., XXXV, 577 C și 580 A; J. Bidez, La vie de l’empereur Julien, p. 80; cf. si Ioan G.Coman, Sfantul Grigorie de Nazians despre imparatul Iulian, p. 67 < Pr Prof Dr Ioan Rămureanu, Religia solară a împăratului Iulian Apostatul, Studii Teologice, București, 1986, nr 6, p. 48.

[9] Julian (Emperor) –Wikipedia.com < https://en.wikipedia.org/wiki/Julian_(emperor).

[10] Pr Prof Dr Ioan Rămureanu, Religia solară a împăratului Iulian Apostatul, Studii Teologice, București, 1986, nr 6, p. 51.

[11] Pr Prof Dr Ioan Rămureanu, Pr Prof Dr Milan Șesan, Pr Prof DrTeodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală,  Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1987, p. 261.

[12] Ibidem, p. 261.

[13] Inidem, p. 262.

[14] Julian (emperor), Wikipedia < https://en.wikipedia.org/wiki/Julian_(emperor).

[15] Ibidem.

[16] Cf. J. Viteau, Julien l’Apostat în Dictionnaire de Theologie catholique, t. VIII,Paris, 1925, col. 1942-1971, aici cpl. 1963 < Pr Prof Dr Ioan Rămureanu, Religia solară a împăratului Iulian Apostatul, Studii Teologice, București, 1986, nr 6, p. 60.

[17] Aluzie la Faptele Apostolilor 9,5 , Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008.

[18] Viețile Sfinților pe luna ianuarie , Editura Episcopiei Romanului, 2001, p.24.

[19] Viețile Sfinților pe luna noiembrie , Editura Episcopiei Romanului, 2001, p.470.

Citește alte articole despre: iulian apostatul