Euharistia – medicamentul bolii și a morții

            Viața duhovnicească în Hristos, în toată frumusețea și întregimea ei sacramentală este o sfințire continuă prin Sfintele Taine, o împărtășire cu Hristos Domnul, o trăire în Duhul Sfânt.

            Deși de sute de ani, omenirea se chinuie să descopere panaceul miraculos care să tămăduiască orice neputință trupească și sufletească, ba chiar mai mult, să ne izbăvească de cea mai cumplită boală, moartea, Creștinismul are tot ce e mai dumnezeiesc și mai îndumnezeitor, răspunsul la orice căutare: îl are pe Hristos, Jertfa cea Vie. Astfel, cine vrea să cunoască și să trăiască pe Hristos, cine vrea să se lase pătruns de lucrarea Duhului Sfânt, cine dorește și vrea să fie cu adevărat un mădular viu în trupul tainic al Bisericii lui Dumnezeu, cine dorește să-și curățească sufletul și să-și sfințească trupul, trebuie să se împărtășească de Jertfa Mântuitorului și să răspundă chemării din timpul Sintei Liturghii (Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!) pentru a se face părtaș la masa Stăpânului, din darul nemuririi și din antidotul morții.[1]

            La fiecare Liturghie, Hristos, prin gura preotului, Se oferă pe Sine însuși zicând: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu.. și Beți dintru Acesta toți, Acesta este Sângele Meu...[2] Aceste cuvinte sunt chemarea lui Hristos pentru toți, dar care înă de multe ori rămâne fără răspuns. Văzând ce se întâmplă azi, ne punem poate întrebarea: care mai este rostul Sf. Liturghii dacă la multe din aceste slujbe de peste an, nimeni nu răspunde acestei chemări dumnezeiești, îndrăznind să ia și să bea din ceea ce ne oferă Dumnezeu.

            În Evanghelia după Ioan, găsim în capitolul al VI-lea cea mai profundă și mai clară învățătură biblică cu privire la rostul împărtășirii cu Hristos: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, ne veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Căci trupul Meu este adevărata mâncare și sângele Meu, adevărata băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine, și Eu întru el (In 6,53-56). Vedem deci clar îndoitul scop al împărtășirii: intrarea în relație de comuniune cu Hristos, Mântuitorul nostru, precum și dobândirea vieții veșnice.

Încă din primele secole creștine, Sfinții Părinți nu au văzut împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos doar ca pe o încununare a unui efort ascetic sau ca pe o „răsplată” pentru cel care merge bine pe calea cea strâmtă a mântuirii, ci și ca pe un „medicament” oferit celor slabi, căci nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi (Mt. 9,12). Totodată, Împărtășania este „o hrană de drum” pe parcursul acestei vieți, fără de care petrecerea noastră pe pământ ar fi mai mult iad decât rai.[3]

            Majoritatea Sf. Părinți, pe baza tradiției apostolice și a părinților din primele veacuri, au practicat și au recomandat comunităților creștine împărtășirea cât mai deasă, considerând Sf. Euharistie ca fiind ,,singurul remediu” împotriva patimilor, dar nu fără o pregătire duvonicească înainte. Ei au văzut drept prim scop al Liturghiei împărtășirea clerului și a credincioșilor mireni cu Trupul și Sângele Domnului. În acest sens, canonul al VIII-lea apostolic prevedea: Dacă vreun episcop sau preot sau diacon sau orice al cleric săvârșindu-se Sf. Liturghie, nu s-ar împărtăși, să spună cauza. Și dacă ar fi binecuvântată să aibă iertare; iar de n-ar spune-o să se afurisească, ca unul ce s-a făcut vinovat de sminteală și a făcut să nască bănuiala împotriva celui care a adus Sfânta Jertfă ca și când nu ar fi  validă. Canonul al IX-lea urmează și îl completează pe precedentul, nelimitându-se numai la treptele clerului, ci  și la mireni: Toți credincioșii care intră în biserică și ascultă scripturile, dar nu rămân în continuare la slujbă și la Sf. Împărtășanie, aceia trebuie să se excomunice ca făcând neorânduială în Biserică”.[4] Cu alte cuvinte, la începuturile epocii creștine Cuminecătura prezenta un caracter obligatoriu pentru membrii Bisericii, prin care erau determinați să trăiască tot timpul o viață cucernică, iar, în același timp, acest act reprezenta și o modalitate de recunoaștere a celor care erau urmași ai lui Hristos. De asemenea, faptul că Împărtășirea trebuie să se facă de către întreaga adunare din Biserică este spijinit și de rugăciunile citite de preot încă din primele momente ale dumnezeieșii slujbe: ... și dă celor ce se roagă împreună cu noi să-Ți slujească totdeauna cu frică și cu dragoste și întru nevinovăție și fără osândă să se împărtășească cu Sf. Tale Taine..[5], iar mai târziu: ...și ne învrednicește prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Precuratul Tău Trup și Scumpul Tău Sânge și prin noi la tot poporul... Deci preotul în altar cere de la Preaputernicul Stăpân, sfințirea materiei nu pentru el, ci pentru poporul ce stă de față și așteaptă momentul cuminecăturii, pentru că din punct de vedere eclesiologic, nu numai preotul, ci întreaga comnunitate formează Trupul lui Hristos.

            Deasa sau rara împărtășire la Părinții Bisericii

În trecut, în primele patru-cinci secole creștine, credincioșii fără impedimente se împărtășeau la fiecare Liturghie, dar această evlavie a început să scadă simțitor începând cu secolul al IV-lea. De aceea, Sf. Părinți au fost nevoiți să înceapă lupa împotriva noilor „curente”, chemând neîncetat poporul la „Cina cea cerească”. Sf. Ioan Hrisostom pune această îndepărtare pe seama indiferenței oamenilor și a neînfrânării lor, care nu  mai doreau să ducă o viață în curăție ca să se împărtășească în fiecare zi. Sf. Chiril al Alexandriei, confruntându-se cu aceeași problemă, face o comparație între căderea lui Adam și căderea omului în lipsa ,,Izvorului Vieții”: La început, când omul (Adam) nu era vrednic de mâncare, diavolul l-a făcut să mănânce, iar acum, când Hristos ne-a făcut vrednici de mâncare, diavolul încearcă să ne îndepărteze, adică el lucrează tot timpul în mod contrar. De aceea, pe bună dreptate, îndepărtându-ne de Sf. Împărtășanie, ne facem vrăjmași ai lui Dumnezeu și prieteni ai diavolului. Vedem deci câte rele ne provocăm noi înșine prin refuzul de a ne pregăti sufletește și trupește pentru a ne împărtăși mai des. Ne îndepărtăm mai mult de Hristos, apropiindu-ne nevoit în același timp de cel rău.

Biserica nu are un șablon calendaristic fix pentru perioada dintre Împărtășanii, dar Sf. Părinți îndeamnă la o apropiere cât mai deasă de Sf. Potir. De pildă, Sf. Vasile cel Mare precizează în scrierile sale că Împărtășirea zilnică și hotărârea de a primi zilnic Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos e un lucru bun și folositor, căci El Însuși o spune limpede: «Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică». În Apus, Sf. Ambrozie al Milanului, Fer. Augustin și Sf. Ioan Casian vorbesc despre aceeași necesitate zilnică a Cuminecăturii, acceptând doar în cazuri excepționale împărtășirea doar o singură dată pe săptămână (duminica). Părinții de mai târziu considerau și ei împărtășirea duminicală ca pe o datorie a fiecărui creștin, iar Sf. Simeon al Tesalonicului, arătând folosul și necesitatea împărtășirii cu Hristos, atenționează pe creștini de a nu depăși 40 de zile fără primirea Împărtășaniei.

(Ne)vrednicia împărtășirii

În ciuda acestor lucruri, mulți creștini refuză deasa unire cu Hrisos pe motivul nevredniciei. Aceasta însă nu poate fi nicidecum un motiv pentru care trebuie să ne ferim de Potir. Soluția nu este alta decât dobândirea vredniciei și nu doar o simplă constatare a nevredniciei. Sf Ioan Gură de Aur spunea că cel care nu este vrednic să se împărtășească în fiecare zi nu este vrednic nici măcar o dată pe an, pentru că vrednicia nu ține de timpuri. Deci nu putem afirma că vrednicia apare și dispare în anumite perioade ale anului (cum ar fi posturile și marile sărbători), ci este o stare generală a unei persoane umane conștiente și responsabilă de păcatele sale. Până la urmă, și în Scriptură găsim că nu este om fără de păcat; cu alte cuvinte toți oamenii suntem păcătoși. Diferența constă în faptul că unii se pocăiesc, pe când alții nu. Unii prin harul lui Dumnezeu, pe care îl cer în permanență în rugăciunile lor, își văd fiecare păcat și se căiesc în sufletele lor, pe când alții, stăpâniți de păcat, dar mai ales de păcatul ignoranței, chiar dacă își văd păcatele refuză o pocăință sinceră, căindu-se doar formal pentru a merge spre Sf. Potir, împărtășindu-se astfel într-adevăr cu nevrednicie.

Sf. Ap. Pavel spune clar că oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea din paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat față de Trupul și Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea mulți dintre voi sunt neputincioși și bolnavi și mulți au și muri(I Cor 11,27-30). În baza acestor trimiteri biblice, Sf. Părinți atestă că cei care au păcate grave într-adevăr nu se pot împărtăși cu Sângele lui Hristos, așa cum spune și Sf. Simeon Metafrast în una din rugăciunile dinainte de Împărtășanie: este foc care arde pe cei nevrednici. Însă, accentul în Biserica Creștină nu a căzut niciodată pe respingerea celor nevrednici, ci pe efortul comun al penitentului și al duhovnicului de a renunța la păcat și de a aspira spre desăvârșire.

Patericul ne oferă multe astfel de pilde. De exemplu, un frate a întrebat pe Avva Pimen: ,,Am făcut păcat mare, și voiesc să mă pocăiesc trei ani. Zis-a bătrînul: Mult este. Iar cei de față au zis: Până la patruzeci de zile? Și iarăși a zis: Mult este; că eu zic, că dacă din toată inima se va pocăi omul și nu va mai adăuga la păcatul său, și în trei zile îl primește pe el Dumnezeu”.[6] Deci relevantă nu este mulțimea păcatelor, ci sinceritatea pocăinței care izvorăște din inima smerită a omului.

 Și în Didahia  Apostolică întâlnim cuvinte de o mare însemnătate: Dacă este cineva sfânt, să vină. Dacă nu este, să se pocăiască și să vină. Observăm aici că accentul este pus pe cuvintele ,,să vină”, privind pocăința ca o stare intermediară, ajutătoare în această chemare.  Vedem că Dumnezeu dorește în primul rând voință din partea noastră. Dacă dăm dovadă de aceasta, El înmulțește harul Său în noi pentru a ajunge la adevărata virtute și vrednicie. Nu suntem niciodată îndreptățiți doar să spunem că suntem nevrednici, ci trebuie să ne pocăim efectiv, adică să ne facem vrednici. Până la urmă pocăința este haina cu care intrăm la nunta Mirelui. Dacă ne retragem de la Împărtășire din cauza nevredniciei, nu vom fi niciodată fericiți pentru Cina Domnului, ci din contră, vom fi pedepsiți pentru că nu ne-am făcut vrednici de a răspunde ,,invitației la ospăț”.[7]

În Tradiția Bisericii, pocăința înseamnă, în primul rând,  lepădarea păcatului, părera de rău, lacrimile, nevoința după putință, rugăciunea insistentă. Toate acestea trebuie îmbrăcate într-o spovedanie sinceră în fața duhovnicului nostru.

            O altă problemă des întâlnită legată de deasa îmărtășire este cea a postului. Postul este privit ca o intensificare a stării de pocăință și ca o dezradăcinare de patimi, lucruri foarte trebuincioase celui care vrea să se unească cu Hristos. Nu se poate însă nicidecum  afirma că împărtășirea este legată exclusiv de post. Sf. Părinți care se împărtășeau zilnic cu Tainele cele de viață dătătoare, nu posteau în fiecare zi. Preoții, și în special cei de mir, nu postesc întotdeauna 3 zile sau o săptămână înainte de Sf Liturghie.

Vedem însă că cei mai mulți preoți cer creștinilor să postească o săptămână înainte de a se împartăși  sau cel puțin trei zile. Cu alte cuvinte , dacă un creștin ar vrea să se împărtășească duminical, ar trebui să țină post tot anul. Pentru a nu cădea în extreme, Sf. Părinți au rânduit ca cel dornic de împărtășanie deasă să aibă binecuvântarea duhovnivului, fiind necesară o spovedanie la câteva săptămâni și postul de miercuri și vineri (eventual luni). Acest lucru este valabil însă pentru cei care merg regulat la biserică, țin toate posturile, au un canon stabil de rugăciune, fac ascultare de un duhovnic, se feresc de păcat și lucrează virtutea.

Concluzia 

În concluzie, credința noastră în Euharistie nu  este și nu trebuie să fie un lucru superficial. Dacă nu este o credință vie, Sfintele Taine nu aduc nici o schimbare în om, Hristos nu mai lucrează prin harul Său. De aceea, să lucrăm cu sârguință și cu responsabilitate atât în perioadele de post, cât și pe parcursul întreagii noastre vieți pentru a ne face vrednici de bucuria unirii cu Hristos.

Preot Ioan Simiraș- Parohia Hangu

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2008;

2. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur pentru preoți, Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, 2009;

3. Preot Ilarion V. Felea, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Mănăstirea Petru Vodă, Fundația Iustin Pârvu, 2009;

4. Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine-dosarul unei controverse/ mărturiile Tradiției, Sibiu, Editura Deisis, 2006;

5. Everghetinosul,vol. I, Editura Egumenița, Galați, 2009;

6. PS Ignatie Mureșeanu, Euharistia- taina vindecării și a îndumnezeirii noastre,  Ortodoxia tinerilor, http://ortodoxiatinerilor.ro/euharistia-continua/20111-euharistia-taina-vindecarii-indumnezeirii-noastre;

7. Ion Bogdan Popa, Medicamentul nemuririi: Taina Sfintei Euharistii (Sfânta Împărtășanie), http://www.chibzuintza.ro/medicamentul-nemuririi-taina-sfintei-euharistii-sfanta-impartasanie/;

8. Sfântul Ioan Gură de Aur despre Împărtășania deasă și rară, http://www.apologeticum.ro/2013/02/sfantul-ioan-gura-de-aur-despre-impartasirea-deasa-si-rara/;

9. Ioan Bușagă, Euharistia- medicament pentru veșnicie, Ziarul Lumina, 18 iunie 2014, http://ziarullumina.ro/euharistia-medicament-pentru-vesnicie-92396.html;

10. Claudiu Balan, Poate Sfânta Împărtășanie să facă rău celui care se împărășește cu nevrednicie?, Ortodoxia Tinerilor, http://ortodoxiatinerilor.ro/euharistia-continua/20602-poate-sfanta-impartasanie-sa-faca-rau-celui-ce-se-impartaseste-cu-nevrednicie.